Lucian AVRAMESCU

Personajele din proximitatea prezidențială, că tot e la modă cuvântul, dincolo de deosebirile de costumație, sex sau religie, au în comun exercițiul unei plecăciuni. Nu e musai ca mult adulatul să fie de față.

Voi încerca să pun cap la cap plecăciuni care intră zilnic, pe programele aferente, în cutia televizorului şi să le examinez. Un domn corpolent, pe cât de lat în guşă pe atât de rezumat în distanța care-i separă sprâncenele de frizură, îl evocă, la fiecare întrebare complicată sau banală, pe „domnul preşedinte”, care, aşa cum a spus, bine a spus. Ce? – nu se mai înțelege şi aproape că nu mai contează. Domnul preşedinte ştie, cunoaşte, gândeşte, domnia sa are strategii scurte, medii şi de viitor. Pronunțând preşedinte, politicianul, de meserie parlamentar trecut de câte ori e nevoie dintr-o parte în alta a eşichierului politic (iarăşi un poncif!), se gudură din întreaga lui făptură, salivează instantaneu, bucile obrajilor se împurpurează. Nu zice niciodată Băsescu, domnind doar funcția şi ideea de stăpân absolut.

Cocoțându-ne ierarhic o treaptă, dăm de politicieni care stau mai aproape de Traian Băsescu. Îi adulmecă sudorile, l-au auzit, scuzați, râgâind şi-i simt căldura degajată de piele. Ca atare îi domnesc, nu relaxați, ci tot încovoiați în plecăciune, numele, înfiorați la gândul că ar putea fi văzuți, iar reverența n-ar fi destulă. Unii sunt miniştri din succesivele cabinete Boc, alții, sau aceiaşi, miniştri din spatele şoferilor sau uşierilor pe care i-au azvârlit în față, receptori de ouă clocite în viitoarele campanii şi paravane pentru înjurături.

Toți, absolut toți vorbesc despre măreția lui Băsescu, despre cum ne-a extras el din criză şi despre cum ne-a împiedicat să devenim o nenorocită de Grecie, țara aceea unde pensia cea mai mică, neatinsă de ajustări, e de 800 de euro lunar. Cei mai apropiați de preşedinte, alintat uneori Traiane, sunt câțiva grei, câțiva supraponderali financiar, cu care fostul primar general a golit lăzi de whisky în nopțile lungi şi pe care i-a înjurat delectându-se sau le-a turnat pe frizură sticle cu licoare scoțiană. Nimeni, într-o aşa împrejurare, nu-şi îngăduie să se supere. Nicu Ceauşescu se zice că ar fi făcut asta la Londra, cu prilejul unei vizite, iar sticlele de whisky au fost deşertate, din două mâini deodată, pe scăfârliile plecate ale celor doi securişti care-l păzeau şi pe care i-a chemat de la uşă. Na-vă, mă, şi vouă, ar fi zis, supărat că respectivii îi făceau, cu supuşenie, rapoarte la mumă-sa. Pe Băsescu nu-l toarnă nimeni, iar rapoartele, dacă ar fi, ar veni tot la el.

Mai există şi o ultimă, cea mai înaltă şi apropiată plecăciune, asupra căreia nu-mi îngădui descrieri. Cum se apleacă, de ce se apleacă, plecăciune de reverență sau utilitară? Nu intrăm în detalii care, prin gingăşie, scapă puterii mele descriptive. Verbal, cea mai curtenitoare şi mângâioasă plecăciune a fost rostită de doamna Udrea, care ne-a povestit, de pe scenă, cum suntem noi urmaşii nu ai Romei, nu ai înfrântei Dacii, ci ai lui Traian Băsescu. Toate celelalte plecăciuni au pălit în fața acesteia, rămasă neatinsă, ca floarea aceea care se cheamă pe latineşte Impatiens noli-tangere.