Lucian AVRAMESCU

După aproape trei pătrimi de veac, România a redevenit o zi, o singură zi, Regală. O zi în care, cu toată sforţarea lor de a da din coate şi de a se face vizibile, râgâitul şi mitocănia nu şi-au găsit loc. Extirparea mojiciei nu s-a făcut printr-o sforţare educativă şi organizatorică, prin strategii şi angajamente de amploare, cheltuind bani şi sudoare intelectuală. Nu. Totul a curs firesc, natural, ca într-o ţară care-şi respectă, prin tradiţie seculară, valorile, statutul european, ţinuta morală. Prezenţa Regelui în Parlament, la împlinirea vârstei de 90 de ani,  şi discursul lui de şapte minute, articulat şi omenesc, fără resentimente, ranchiună şi otrăvuri, a declanşat miracolul.

A fost, au scris mulţi şi au cuvântat, în dezbaterile care au urmat, şi mai mulţi, un eveniment pentru cartea de istorie. Dacă ar fi doar atât, ar fi groaznic. Lăsaţi istoria în pace. Ea-şi selectează, în timp, evenimentele şi le rânduieşte. Probabil şi acesta, prin semnificaţii, prin reînnodarea legăturii rupte cu România veche, cu ţara şi civilizaţia pierdute, îşi va găsi loc în cartea de istorie. Dar evenimentele istorice, de la marile lamicile războaie, de la suirile lacoborârile de voievozi, nu se petrec în numele posibilei consemnări în hrisoave, ci pentru că aşa le-a fost sorocit să fie. Ştefan nu s-a bătut cu turcii fiindcă ţinea morţişsă-i afle urmaşii vitejia, ci pentru că acei vrăjmaşi au venit peste ţarinile şi neamul lui. Dacă reluarea, pentru o secundă, o singură secundă istorică, a legăturilor noastre cu noi înşine, cei uitaţi (tot de noi înşine), dacă regăsirea noastră sub sceptrul regal ca ţară educată, civilizată, demnă, va avea viaţa unei efemeride va fi trist. Chiar tragic.

Ei şi ce mare brânză! - zice un culiţătărâţă, un neghiniţă, din spiţa care-a proliferat abundent în anii prăpăditei noastre democraţii. A vorbit un moş, ex-rege şi io să fiu obligat să-mi scot mâna din buzunar şi deştul din nas? La banii mei mă scarpin şi în cur pe scenă dacă am chef! A făcut-o. Dar degeaba. Murdărirea nu i-a ieşit. Dacă aşcrede că ar avea vreun efect asupră-i, i-aşsugera să recitească un poem, pe care-l ştie orice ţânc, al lui Mihai Eminescu despre înfruntarea dintre Mircea cel Bătrân şi Baiazid. Îngâmfatul otoman îi zice Domnului român, privindu-l cu dispreţ, moşneag. ”... moşneagul ce priveşti/ Nu e om de rând, el este domnul Ţării Româneşti!” – replică demn, pe cât de simplu, pe atât de strivitor, prin versul poetului naţional, voievodul.

Evenimentul petrecut acum câteva zile, când tragicul nostru Rege, tragic ca şi poporul lui, s-a adresat naţiunii, din aula Parlamentului, după mai bine de 60 de ani, are o semnificaţie mai adâncă, mult mai adâncă decât o lasă vederii aparenţele. Ultimul nostru voievod, conducător al armatei române în cel mai mare război al veacurilor, simplu „după vorbă, după port”, ca şi marii lui înaintaşi, vertical la 90 de ani, ne-a reamintit cine suntem. Ne-a reamintit că nu suntem – Dumnezeule, unde am ajuns! – scursura Europei, cerşetorii şi nespălaţii lumii, ci un popor cu o veche civilizaţie, cu nimic inferior celor care azi îşi îngăduie să ne batjocorească în insalubre parodii pariziene. Suntem datori copiilor noştri, de la care am luat cu împrumut România, să le-o înapoiem măreaţă, frumoasă, mândră  de forţa şi tradiţiile ei.

Da, ar fi trist ca evenimentul de acum câteva zile, care a arătat Europei o ţară cu clădiri vechi, cu o arhitectură splendidă, cu concerte simfonice de ţinută, cu o lume elegantă şi educată, să fie înghesuit doar între copertelecărţii de istorie. Ar fi trist. Ar fi tragic. Ar fi păcat. Convingerea mea este că România, în distileria de seve a uriaşului său trunchi, a oprit esenţele şi se va nutri din ele. Nu doar mâine, ci mai ales acum, când are nevoie mai mult ca oricând de sângele încrederii în sine.