Ion DRĂGUŞANUL

Ziua Sfântului Ştefan a început, la Suceava, cu tentativa unui grup de mascaţi (unul cu nas în formă de falus – ptiu, drace!) de a-l ura, furând startul, pe Gheorghe Flutur, în gospodăria lui ţărănească, de la etajul unu al Palatului Administrativ din Suceava.

Preşedintele, care avea de condus o şedinţă a legislativului judeţean, dar care se şi temea să nu păţească vreun pocinog pupincurist, precum în anul trecut, când entuziaşti din Şcheia şi Moara râşneau bucal fraze de genul „Stimate Gheorghe Flutur de la judeţ, / Bărbat destoinic şi isteţ!”, a primit urătorii, dar fără a-i lăsa să comită vreo comedie şi dându-le întâlnire pe platou, acolo unde urma să sosească, la orele 11 trecute fix, alaiul de colindători din multe, multe sate.

Acum, nu ştiu ce să spun şi ce să cred, dar ziua începuse cenuşiu şi uscat, apoi, se vede treaba, o fi făcut vreo minune Gheorghe Flutur, dar brusc a început să ningă frumos, aşezat, de s-au alarmat salariaţii lui Prigoană, lopătând nisip rar şi de-a-droanga, din maşinuţa-plug, de prevenit înzăpezirile. Din Palatul Administrativ s-a ivit un domn, care împrăştia sare pe treptele clădirii (să se înmoaie inima aleşilor?), apoi au păşit printre noi, spectatorii şi artiştii rurali, oficialităţile judeţului, frumos şi disciplinat încolonate, în frunte cu domnii Preşedinte Flutur şi Primar Ion Lungu. Există o disciplinată ierarhie de reprezentare la pedeliştii judeţeni, pe care nu o modifică nici din mers, nici la aplauze, nici la privit, dar eu, atent la ce fac artiştii rurali, încă nu m-am dumirit dacă prefectul Popescu se aşează după Nicu Barbă sau invers, deşi amândoi dau bine, fiind leit de arătoşi cu mustăcioarele lor daco-romano-bucovinene.

Alaiul de urători, în frunte cu doi boi sadea (nu fac trimitere la epigrama lui Efim Tarlapam: Ţara mea romano-daca / Ară ţarina cu vaca, / Are boi, dar permanent, / Îi trimite-n Parlament!), dar cu colaci în resteiele jugului şi cu ştergare în coarne, era compus din gurişti din mai multe sate, struniţi de un culturnic sub acoperire, Irimie (cel cu oiştea!), şi habar nu aveau cu ce se mănâncă străvechiul Colind al Soarelui, numit Urătură, aşa că au întors-o baladesc după coveţi cu cârnaţi şi slănină, chiar şi pe texte-urâturi ale glorioasei culturi socialiste, în care se vorbea, cu obidă, despre „zilele de ieri, / Când existau boieri” şi când nu mai avea bietul sătean, ca şi acum, ce înjuga la plug.

Apoi au urmat mascaţii, cu Cerbul din Corlata, cu urşii din Udeşti sau din Bosanci, cocoţaţi într-o sanie-trăsură şi care, în realitate, era faeton, şi tot aşa, mascaţi după mascaţi, comedioşi peste măsură, dar fără să aibă habar de ce e sacru în datinile de iarnă şi de ce e prostie bucovineană cu blugi sub suman şi cu măscări în rostiri şi în dansurile ritualice cu măşti. Mulţi bunghieri, dansând conform unui ritual descris, în anul 400 înainte de Cristos, de Xenofon, unii, precum cei din Bosanci sau din Pârteştii de Jos, superbi şi respectând datina, alţii şi, mai ales în cadrul cerbilor şi caprelor, evoluând după scenarii nătânge, fără să priceapă că a face băşcălie de moartea şi învierea Timpului este egal, ca impietate, cu a-l căuta pe Dumnezeu de testicule (nişte copii din Vatra Moldoviţei, talentaţi peste poate, erau puşi, de scenariu, să caute… Timpul de testicule!).

În general, urătorii din Corlata, Drăgoieşti, Şaru Dornei, Capu Câmpului, Comăneşti, Preuteşti, Stroieşti, Salcea, Volovăţ, Hânţeşti, Şcheia, Moara şi de unde or mai fi fost s-au prezentat frumos, iar evoluţia lor, în faţa Palatului Administrativ, cu o sonorizare excelentă (Marcel Horodincă) a creat acea sacralitate, acel sentiment de nedescris, care ne înfioară sufletul, în prezenţa datinilor româneşti. E drept că nici un alai nu avea steag, iar „malanca” (travestitul, în dansurile cu măşti, şi nu urşii, cum se crede) nu simboliza prin nimic Zeiţa Vetrei, fiind interpretată, majoritar, drept ţaţă proastă, dar care stârneşte râsul. Dar ce poţi cere unor formaţii săteşti, când farul lor călăuzitor este un vag alfabetizat, guristul etno-botanic Coşneguţă, care, ce-i drept, este singurul „barbat deştept” al Sucevei, din moment ce a brenduit, după „Balul Gospodarilor”, şi „Crăciun în Bucovina”, urăturile bucovinenilor fiind finanţate cu bani europeni, înşfăcaţi frumos cu scena şi sonorizarea dezastruoasă a manelistului „cu mucii în batistă”, simbolul cultural al lui Gheorghe Flutur, suman Coşneguţă.

Pe scenă, cu o sonorizare proastă, datinile s-au desacralizat, s-au înstrăinat de spiritul sărbătoresc, devenind un spectacol oarecare, prezentat lung, dezlânat şi dulcegăros de acelaşi Coşneguţă, aşa că am refuzat invitaţia domnilor Flutur şi Ilie la un vin fiert, pentru că mi se prea acrise.

Am grăbit spre casă doar pentru a vă ura din toată inima: Fericire, întru mulţi ani!