Florin HAIDAMAC

Cum să nu te marcheze anumite situaţii? Cum să nu rămâi fără cuvinte când te sună o pacientă de 16 ani, gravidă în luna a noua şi îţi spune: „Domn doctor, eu de săptămâna viitoare nu mai merg la şcoală. Mi-a ajuns. Ce-mi trebuie atâtea clase? Nasc, mă mărit şi îmi văd de viaţa mea”. Şi dai să o întrebi care viaţă? Dar ai gura cusută, ca să nu-ţi iesă pe ea sângele care ţi se scurge din suflet.

Apoi mergi la consultaţii pe teren. Şi ajungi la o casă în care stau doi bătrâni. El e paralizat demult. Nu vorbeşte. Ea a făcut de curând accident vascular. Şi-a mai revenit, dar a rămas fără glas. Nu poate spune decât „na na na”. Şi intri. El stă ridicat pe două perne. În spatele lui este un pisic. Doarme. Ea încearcă să mănânce. Nu poate înghiţi bine. Pâine cu suc. Te vede. I se luminează faţa. Dă să se ridice, să îţi arate că acum poate merge. Şi vine spre tine. Spune doar „na na na”. Nu ai nevoie de mai mult. Vă înţelegeţi din priviri. El e la un pas de bronhopneumonie de decubit. Ai venit la timp. Amândoi cunosc scenariul. El va face injecţii, ea perfuzii. Şi nu spun nimic. Doar te privesc. Şi îţi doreşti să culegi privirile astea şi să le aduci acasă, să i le arăţi copilului tău, care vrea să fie medic. Copilul tău care, când se loveşte vreun alt copil la joacă, e primul lângă el, încercând să-l ajute.

Când pleci, iei pisoiul şi-i pui lapte într-o farfurie mică.

Şi te întorci la dispensar. Intri. Nu e nimeni. Ai terminat programul pe azi. Nu pleci. Ieşi în faţa clădirii şi te aşezi pe bancă. Îţi aprinzi o ţigară. Şi trece copilul care te-a rugat să nu mai fumezi, că de asta a murit tatăl lui. Cancer pulmonar. La 40 de ani. Exact cât ai şi tu. Şi ce faci? Arunci dracului ţigara şi răspunzi la salut.

Şi te gândeşti la zilele de iarnă, când abia te descurci să ajungi pe drumurile pline de nămeţi. Te gândeşti la ceaiul de mentă, la căldura sobei, la viscol, la câte nopţi ai piedut prin dispensar că s-au blocat drumurile. Şi te mai gândeşti cum vin copiii de la grădiniţă să te colinde. În fiecare an.

Şi te vezi pe tine la începuturi, proaspăt absolvent. Slăbuţ, dureros de tânăr. Cum ai visat tu să fii chirurg plastician, dar, nah, viaţa a vrut altfel. Şi îţi aminteşti cum ai gândit tu că vei sta un an pe dispensar şi te vei pregăti pentru rezidenţiat. Şi vei lua chirurgie plastică. Şi vei opera. Şi vei lucra în spitale. În spitale de care acum fuge toată lumea, inclusiv tu. Şi cum, după un an, te-ai ataşat de munca de linia întâi. Şi ai spus că mai stai încă unul. Şi încă unul. Şi încă unul. Şi s-au făcut 14.

Şi ţii minte cum ai pus prima ta sondă urinară unei paciente cu leuconevraxită. Că în facultate nu te-a lăsat nimeni să faci asta. Şi îţi aminteşti cum i-ai spus tu unei mame că nu trăieşte mult copilul ei. Şi a murit după 3 săptămâni. Şi îţi aminteşti prima naştere asistată de tine. Şi prima incizie făcută pe cont propriu în cabinet. Un lipom suprainfectat. Evoluţie ulterioară foarte bună. Şi îţi aminteşti prima resuscitare. Pe marginea şanţului. 56 de minute. Fără succes.

Şi te vezi pe tine, cel de acum. Nu eşti schimbat. Poate doar câteva kilograme în plus, câteva fire albe, o imensă oboseală, dar o infinită speranţă. Şi respectul suprem pentru sufletul şi trupul uman. Doar că acum ştii mai multe. Şi ai invăţat o lecţie al naibii de importantă, o lecţie pe care nu ţi-o poate preda nici un profesor universitar: medicina e ca un drog, un drog ce-ţi găureşte uneori sufletul. Oare asta e viaţa pe care i-o doreşti copilului tău?

Pe Florin Haidamac îl puteți citi și pe Blogul Vindecătorului http://vindecatorul.com/