Mircea Radu IACOBAN

În sfârşit, o intervenţie consistentă şi hotărâtoare în bizara chestiune a „asasinării” lui Eminescu: sub prestigioasa coordonare a acad. Eugen Simion a apărut culegerea „Maladia lui Eminescu şi maladiile imaginare ale eminescologilor”. Câţiva dintre cei mai cunoscuţi şi autorizaţi medici analizează ipoteze ale istoriei literare, introducând într-o animată dezbatere, nelipsită de episoade amatoristice, seriozitatea nepărtinitoare a probei ştiinţifice. Încep cu concluziile: Eminescu n-a suferit de lues, ci de aşa-numitul TAB – tulburare afectivă bipolară. Într-un singur punct opiniile somităţilor lumii medicale converg cu acelea ale susţinătorilor tezei conspiraţionismului şi asasinatului: „tratamentul cu mercur a dăunat grav sănătăţii poetului, în bună măsură determinându-i sfârşitul”. Cât priveşte boala ca atare, şi medicii, şi vehemenţii acuzatori ai cabalei, susţin aceeaşi idee, dar cu intenţii concluzive net diferite. În vreme ce specialiştii validează vechea diagnosticare a nebuniei poetului, atribuindu-i, însă, altă origine decât luesul, cei ce acuză „asasinarea” pusă la cale de Carol I şi Maiorescu (!!) neagă sifilisul doar pentru a-i nega şi consecinţa – suferinţa psihică, pe care o văd „inventată” din raţiuni malefice. „Ar fi de plâns dacă n-ar fi de râs” – scrie, în prefaţă, acad. Eugen Simion – „şi totuşi, aberaţia se lăţeşte şi face carieră, într-o cultură a suspiciunii şi comploturilor, începând cu cel mitic (complotul mioritic). Aşa se face că în spatele morţii oricărei personalităţi eminente se profilează totdeauna doi ciobani abisali care vor să-l lichideze pe cel de al treilea, logodit cu o mireasă cosmică.” Este ceea ce am susţinut şi noi de câţiva ani încoace (vezi volumele „Printre cărţi”, „Printre alte cărţi”, „Căminarul”, „Trăim o singură dată”, precum şi numeroasele articole publicate în această rubrică), însă bolovanul a luat-o decis la vale şi, dacă nici această carte datorată elitei universitarilor medicinişti n-o să-i oprească rostogolirea, se pare că nu-i nimic de făcut: fantazarea naiv-poliţistă, întemeiată pe „probe” nici măcar circumstanţiale, va continua să se insinueze în mentalul naţiei.

De remarcat că mai toate referirile bibliografice din carte menţionează lucrarea din 1971 a lui Ion Nica, medic la Spitalul Militar din Iaşi, primul care a demonstrat inconsistenţa diagnosticului de sifilis. Au trebuit să treacă mai bine de patru decenii şi să apară diversiunea „asasinării” pentru ca merituoasei cercetări a ieşeanului Nica să i se recunoască, fie şi indirect, calitatea (şi rangul) de primă contribuţie la elucidarea unei delicate chestiuni de istorie literară! În culegerea „Maladia lui Eminescu...”, acad. V. Voicu îşi propune să răspundă la întrebarea „A contribuit intoxicaţia iatrogenă (cu mercur, n.n.) la patografia lui Eminescu?” Concluzia: „Erorile de diagnostic şi, implicit, tratamentul de lungă durată cu mercur pentru un presupus lues a supraadăugat sindromului maniaco-depresiv o componentă neuro-toxică cu o agravare a depresiei şi apariţia altor simptome psihice, neurologice şi organice.” Şi totuşi, nimic malefic în cura cu mercur: ăsta era tratamentul veacului.

Nu trebuie uitat că agentul patogen al sifilisului a fost identificat abia în 1905, la 16 ani după moartea poetului, iar prima diagnosticare certă s-a izbutit abia în 1906! După ce prof. Oct. Buda examinează amănunţit „Patografia – între biografie şi medicină”, prof. dr. Dan Prelipceanu cercetează boala psihică a poetului din perspectiva psihiatriei actuale, luând în consideraţie şi „încărcătura familială a poetului”, spre a susţine, argumentat, că Eminescu suferea de o „tulburare afectivă bipolară tip I, cu episoade maniacale acute, cu factori psihotici congruenţi cu dispoziţia, alternate cu perioade sub-clinice depresive, cu remisiuni parţiale interfazice”. De notat şi citarea unor studii ale specialiştilor de la Universitatea din Iowa, potrivit cărora se poate vorbi despre o puternică asociere între creativitate şi tulburări ale afectivităţii, între care şi TAB. Reamintesc constatarea din teza de doctorat a ieşeanului B.C.S. Pârvu (despre care scriam în „Monitorul...” din 17 iulie 2014): dintre cei 53 de poeţi români dispăruţi luaţi în calcul, 81,54% ar fi acuzat anumite suferinţe psihice. Ceea ce ne-a prilejuit supoziţia că scriitorul este una dintre cele mai sensibile antene de percepere a realităţii, şi acuitatea rezonanţei, totdeauna intens vibrantă, poate aduce subiectul creator până în pragul dureros al patologiei psihice.

Voi continua în tableta viitoare.