Mircea Radu IACOBAN

Citesc, în șpalt, viitoarea carte dedicată împlinirii a 65 de ani de la constituirea Filialei Iași a Uniunii  Scriitorilor. Între altele, se publică și lista generală a premianților Filialei (mai târziu, Asociației Scriitorilor). Destule  premii acordate  „după ureche”, dar  și, de multe ori, în vădit răspăr cu „linia” oficială. Se publică și lista premiilor literare decernate de Uniunea Scriitorilor. Aici, este cât se poate de limpede că premierea a reprezentat un act de susținere deschisă a scriitorilor aflați în dizgrația „forurilor”, încurajându-se diversitatea modalităților scriitoricești, văzută ca reacție la tentativele oficiale de târzie (și imposibilă) resuscitare a „realismului socialist”. Dar ce citesc, din întâmplare, răsfoind, la bibliotecă, o revistă din provincie preocupată de analizarea unui fenomen, pare-se, obiectiv și peren: „existenţa concretă, în orice epocă, a două culturi paralele: cultura şi cultura de masă”? Capitolul intitulat, ca în vechile dări de seamă, „Problema premiilor” propune o întrebare posibilă (ca punct de plecare pentru eventuale dezbateri), însoţită şi de răspuns, din păcate, de neacceptat fără rezerve.

Iată textul: „Ce premii a dat comunismul? El a dat premii pentru literatura ideologică sau aservită ideologic, pentru manele literare şi creaţii manelizate şi a mai scăpat printre degete câteva premii pentru creaţiile de valoare care şi-au tuns aripile.” 

Aripi tunse? Aş! E-un punct de vedere izvorât mai întâi din simpla şi banala necunoaştere a realităţilor culturale proprii jumătăţii ultime a veacului trecut, dar, poate, şi din adeziune la teoria potrivit căreia în România ceauşistă ar fi dăinuit un veritabil vid literar (valoric, desigur). Prima bănuială n-ar putea conduce decât la recomandarea „dacă nu ştii, nu scrie.”  Documentează-te mai întâi – cu un minim efort se poate afla lista generală a premiaţilor Academiei şi Uniunii Scriitorilor, care, în bună măsură, vorbeşte de la sine. Cât priveşte instituţia premiului, un cercetător avizat al epocii ar avea prilejul să constate că, mai ales în deceniile 8 şi 9, Academia şi, cu precădere, Uniunea Scriitorilor, au utilizat-o exact în sens invers aceluia sugerat de revista cu răbufniri „justițiare”. Fie că acordăm credit deplin conceptului manolescian „rezistenţa prin cultură”, fie că-l considerăm doar pretenţie justificatoare, se cuvine să recunoaştem că modul în care decideau juriile nu atestă deloc susţinerea „manelelor literare” şi „creaţiilor manelizate” – dimpotrivă! De altfel, trei ani la rând, atât premiile Uniunii Scriitorilor, cât şi cele ale Academiei, au fost pur şi simplu interzise: verdictul juriilor contrazicea flagrant linia oficială de promovare a „literaturii ideologice sau aservite ideologic” şi numai rigorile economiei de spaţiu ne fac să renunţăm la reproducerea unei lungi liste de nume (şi titluri) ce nu arată deloc... a-şi fi „tuns aripile”. Până la urmă, premiile respective s-au acordat, dar cu enormă întârziere şi după ce impactul prim al respectivelor opere mai putea fi reconstituit doar din ecouri vătuite. Numai când se scrie după ureche este cu putinţă punerea semnului egalităţii şi tratarea la grămadă a unor perioade flagrant diferite, chiar dacă ambele aparţin aşa-zisului „comunism românesc”. Una era premiul literar în „obsedantul deceniu”, când eternii laureaţi se numeau A. Toma şi Dan Deşliu, şi alta în ultimii zece-cincisprezece ani ai  perioadei, când distincţia îi onora pe (să zicem) Gellu Naum ori Mircea Ivănescu etc. etc.

Subscriem, însă, fără rezerve la concluzia articolului: în contextul contemporan, „nici nu te poate uimi recolta de premianţi fără operă.” Păi, nu? Şi apropo de „rezistenţa prin cultură”: văd că o altă publicaţie din aceeași zonă credea, la data apariției articolului cu pricina, că, în mare, ar fi existat (dar și există încă) două categorii de luptători. Prima ilustrată de un Paul Goma, „luptă cu adversarul concret, istoric, determinat, geografic delimitabil, ideologic insidios şi moral nociv fără putere de tăgadă.” Cei mulţi, de tipul lui Nichita Stănescu (?), ar fi luptat doar cu un adversar nebulos, abstract, indefinibil, etern universal, căruia i se poate zice şi „demon personal”. L-au înfruntat şi Villon, Poë, Verlaine, Scott Fitzgerald & comp. Cum, la noi, specia n-a dispărut odată cu revoluţiunea, luptătorii cu votca şi pălinca (arme, nu şi... ţeluri) rămân să-şi desemneze inamicul (...) beţivăneala în sine poate să mai fie înţeleasă, acum, doar ca formă de protest în bătălia cu propriul eu.” Ce putem comenta? Așa o fi - și dă-i, și luptă!

Oricum, a pune în cât de mică relaţie, fie și antagonică, între cele două „categorii de luptători” echivalează cu o impietate la adresa lui Paul Goma. Şi nu numai.