Mircea Radu IACOBAN

Ieşenii l-au iubit pe Grigore Vieru şi Grigore le-a întors dragostea, s-ar putea spune, înzecit. De la Iaşi i-au venit câteva dintre marile lui bucurii – aici i s-a tipărit prima carte în România, încă din 1978. Cea dintâi carte cu litere latine a unui scriitor basarabean! Şi tot aici i s-a editat ultima lui carte, „Taina care mă apără”, în 2009 – adevărat arc peste decenii, încununând o operă şi marcând o prietenie mai mult decât frăţească, însoţită constant de dovezi ale preţuirii şi susţinerii. Şi tot de aici aveau să treacă Prutul chintale de dureroase vorbe grele, inexplicabil puse în pagină de confraţi ai noştri – altfel cât se poate de respectabili. De multe ori, Grigore mi s-a destăinuit că nu l-au mâhnit atât loviturile brutale şi nemernice primite de la inamicii basarabeni, cât cele venite de la fraţii de peste Prut.

Barem acum, să cerem iertare amintirii poetului! Om de bună cuviinţă, discreţie şi modestie exemplară, Grigore nu şi-ar fi închipuit că, vreodată, întru cinstirea amintirii sale, fanfara militară va intona amândouă imnurile statelor româneşti şi că depunerea coroanelor se va face în acordurile imnului eroilor – „Presăraţi pe-a lor morminte / Ale laurilor foi”. La iniţiativa Consulatului Republicii Moldova din Iaşi, generos însuşită şi susţinută de Consiliul Judeţean, Prefectură, Primărie, Filiala Uniunii Scriitorilor, Mitropolie, Garnizoană, ziua de naştere a poetului a fost mai mult decât emoţionant sărbătorită în preajma bustului din grădina Copou. Un gest de întârziată normalitate, pe care Grigore îl merită cu prisosinţă.

Din necesităţi… retorice voi pronunţa un nume ce nu s-ar cuveni rostit într-o astfel de împrejurare: cel al lui Stalin. „Tătucul popoarelor” întreba, cu tâlc, „câte divizii are Papa?” Păstrând limbajul metaforic, am putea afirma că diviziile româneşti în Basarabia s-au numit Grigore Vieru, Nicolae Dabija, Mihai Cimpoi, Nicolae Matcovschi, Valeriu Matei, Ion Ungureanu, Ion Hadârcă şi alţii – din păcate nu foarte mulţi alţii.

Oricum, pentru renaşterea naţională basarabeană şi pentru reînvierea ideii unirii, Grigore Vieru a făcut mai mult decât toată diplomaţia românească în ultima jumătate de veac!

Aforistica lui Grigore, pe care o consider la fel de importantă ca şi poezia sa, îngăduie alcătuirea unei luminoase auto-portretizări, adevărată profesiune de credinţă: „Două sunt lucrurile pe care le-am iubit fără să le văd mai întâi: Dumnezeu şi Patria”; „Dacă ai două patrii, copiii tăi vor avea trei”; „Fac parte din elită prin faptul că vorbesc, gândesc şi simt româneşte”; „Dreptatea mea cea dintâi este limba română, în care lucrează iubirea lui Dumnezeu”, „Scriu nu pentru că sunt poet, ci pentru că am văzut, în copilărie, cum curgea Prutul. Cred că venea din cer”; „Limba unui popor este chiar sângele acelui popor”; „A lupta împotriva lui Eminescu înseamnă a lupta împotriva tuturor, înseamnă a suferi de la bun început înfrângerea meritată”. Iată şi tristeţea trăirilor cotidiene: „Cât caracter, atâta ţară”; „Basarabia este un copil înfăşat în sârmă ghimpată”; „Asta să fie oare democraţia? Haosul? Dezastrul? Bălăcăreala?”

Grigore a avut din totdeauna o intuiţie remarcabilă şi în ce priveşte evaluarea clipei, şi a coordonatelor istoriei ce va să vină. Păstrez o lungă scrisoare ce mi-a trimis-o în 1991, deci, acum 23 de ani, din care citez: „Cred că nu-ţi trebuie multă pregătire politică şi diplomatică pentru a înţelege că, în momentul şi în condiţiile socio-politice actuale, nu putem ridica problema reîntregirii teritoriale imediate. Nimeni nu poate fi, astăzi, autor de Unire. Unirea va fi opera Clipei istorice care se apropie.”

Cu dragoste şi respect, să ne întoarcem încă o dată gândul către Grigore, cel care va contempla din ceruri sărbătoarea unirii. Da, negreşit, se va petrece odată şi odată. Vom trăi-o.

Şi închei, nu întâmplător, citând un uitat catren al lui Eftimiu, scris parcă anume pentru despărţirea definitivă de Grigore: „Cu fiecare dintre cei / De care viaţa ne desparte / Plecăm şi noi, lăsând o parte / În fiecare dintre ei”

P.S.

Nu-şi dă nimeni seama de penibilul participării noastre la Olimpiadă? Cum de a devenit presa aşa de îngăduitoare?