Mircea Radu IACOBAN

Aflăm, din presa săptămânii: Blaga „e uzat și obosit”, euro dă semne de oboseală, C.V. Tudor a fost „răpus de stres și oboseală”, Striblea la rându-i, tot de oboseală, în Uniunea Europeană se simte „oboseala politică” (o spune chiar Franco Frattini), Kelemen Hunor este de părere că „România e obosită pe fondul crizei economice și al crizei morale”, filmele lui Bruce Willis exprimă „atitudinea de oboseală cronică: lumea e obosită, noi suntem obosiți”, o gazetă din Vrancea crede că Antonescu (Crin) „are nevoie de odihnă, fiindcă-i ostenit și începe să plictisească”, emisiunile tv au obosit, drept pentru care încep să ne obosească... și nici eu nu mă simt prea bine.

Din când în când, mă încearcă o pârdalnică senzație de lehamite – ceea ce implică, susține dicționarul, nu numai osteneală, ci și plictiseală, dezgust, silă. Efecte: retorica publică, în variile ei forme, nu mai prezintă gradul de interes din primăvara trecută. Supoziții: de vină-i fie astenia de primăvară, fie lipsa motivației electorale, etern factor dinamizant al interesului general. Astenia, spun medicii, se vindecă simplu, prin cură de ștevie, salată verde și urzici. Urzicile încep să iasă, salată avem din China, ștevia dă colțul – iată rezolvarea. Confruntările electorale au coborât la nivel de partid, fără a fi mai puțin animate decât cele din vară, mai ales când vezi că-s mai vocale și mai doritoare de rang personaje care au pierdut alegerile generale, în vreme ce, de partea cealaltă a eșichierului, cedează încet-încet teren... un câștigător al acelorași alegeri. Paradoxuri politice!

Pricinile oboselii par însă mai adânci și diferă de la generație la generație. Mai interesați de soarta nației se arată cei osteniți de viață, pensionarii, și tot mai indiferenți tinerii, adică taman cei care întruchipează viitorul. Sociologul Ilie Bădescu susține că tot oboseala e de vină: cea sufletească: „Generațiile se deosebesc între ele după gradul oboselii sufletești (...). Înclinația spre valori materialiste, diminuarea idealității, absența idealurilor, atracția zeflemelii, respingerea identificării cu eroii unei colectivități, ori cu martirii și sfinții ei, cu marile sale personalități exemplare, diminuarea credinței, uitarea tradițiilor, disprețuirea obiceiurilor etc. sunt toate expresia oboselii sufletești a unei generații.” Poate n-ar fi cazul să ne îngrijorăm, câtă vreme nu-i nimic nou sub soare: semnalări similare țineau pagina I a gazetelor și acum aproape un veac. În 1926, un ziar clujean scria: „Nobilul, frumosul, cinstea, dreptatea, cavalerismul, credința și câte alte calități bune au fost pur și simplu detronate, ridicându-se în locul lor altarul celui mai abject materialism (...). Fetișismul aurului a avansat ca îndreptar; trădarea se cheamă azi tactică politică, minciuna a devenit cea mai formidabilă armă în abilitatea schimbării la față, sau cameleonismul, punct cardinal al teoriei aplicate în materie de succese rapide; calomnia ca mijloc de apărare și justificare a propriilor ticăloșii, parazitismul ca mijloc de trai, egoismul sacrosanct o dogmă – iată anarhia valorilor.”

Însuși acest „nihil nove” induce oboseală, demonstrând inutilitatea risipirii energiei întru eradicarea unor tare fatalmente cronice – cumulul deziluziilor și insucceselor dezarmează și obosește. Există, însă, reversul: și prea mult succes... obosește! Un cunoscut director de Teatru Național s-a pensionat cu grăbire când a simțit că trupa, sastisită de atâtea strălucite voiajuri în străinătate, de hoteluri, premii, televiziuni și aeroporturi, își dorea mai degrabă să ajungă acasă la vremea murăturilor, decât la Covent Garden. Diagnosticul nu-i, din păcate, aplicabil stării actuale a nației. Gazeta transilvană interbelică, fără a întrevedea soluții antioboseală, lansa un SOS valabil și astăzi: „S-a ajuns la saturație, trebuie să vină precipitația, condensația.” Rezon, dar de unde? Din ce direcție? De la cine? Să fie acest parșiv sentiment al oboselii unul dintre efectele înaintării în vârstă? (Vadim chiar spunea: „Lehamitea, plictisul, boala, capitularea, oboseala – cinci sinonime pentru bătrânețe” – și iată-l spitalizat.) Cert este că emisiuni care mă interesau cândva încep să nu-mi mai spună nimic, poate și din pricina apelării la aceiași combatanți de ani de zile. Poziția gazetelor, retrase în teaca internetului, o știu dinainte, după cum la fel de previzibile sunt și discursurile actanților politici. Am senzația că văd și tot văd, în reluare, același spectacol pe care l-au urmărit și strămoșii și de care o să aibă parte și viitorimea.

Dar oare nu-i cazul să mă întreb dacă „precipitația, condensația” nu-s cumva întârziate... chiar de oboseala noastră? Mai știi? Benjamin Franklin zicea că „Oboseala e cea mai bună pernă”...