Mircea Radu IACOBAN

Se zice că, la o anumită vârstă (cam prin jurul anilor 50), bărbații pot deveni flușturatici, pierzându-și capul din pricina vreunui amor târziu și, cum zic babele, „ghebos”. Nu știu alții cum sunt, dar subsemnatul a izbutit să  depășească în pace și fără pierderi acea cumpănă; chiar dacă, din când în când, îmi mai lunecă vinovat privirea în dreapta și-n stânga, izbutesc să mă mențin în echilibru la jumătatea zicalei „ochii văd”, trecând la index partea a doua, adică „inima cere”. Nici să ceară nu mai are voie: de unde disponibilitatea pentru investiții pasionale la bătrânețe? Tactic, cred c-așputea evolua onorabil, da’ ce te faci cu condiția fizică, plus (adică, minus) deprinderea noilor obicinuințe, că altfel se rânduiesc azi toate cele, nu ca pe vremea noastră, când se cântau serenade sub balcon, se scriau epistole parfumate și-i cereai voie mamei să-ți acorde „domnișoara dansu-acesta”. Iată însă că, până la urmă, tot am călcat pe bec și m-am îndrăgostit lulea – de Barça. Asta târziu, după ce am avut parte de fotbal cu ghiotura, am cunoscut fenomenul dinlăuntru, fără sclipiciul ce ia ochii neavizatului, și i-am văzut în direct la lucru pe cei considerați acum „monștri sacri” – Pele, Maradona & comp. I-am admirat, dar nu i-am iubit: mereu a lipsit declicul de la care încolo admirația să se preschimbe în amor.

Pele mi s-a dus de la inimă înainte de a mă fi sedus total datorită unor tare de mentalitate. Iertare, da-i imposibil să treci cu vederea că „perla neagră” devenise, către sfârșitul carierei, o alintătură ce făcea cinșpe tumbe la contactul cu adversarul, urla și se ținea de genunchi când era lovit la cot, doar-doar o înduioșa arbitrul, oricum timorat de marea cinste ce i se încredințase. Arta – dacă vorbim, metaforic, de „arta fotbalului” – presupune onestitate și sobrietate. Șarjarea ține de cabotinism, iar prosternarea în fața idolilor presară negi pe obrazul istoriei. Lui Maradona eram gata-gata să-i iert golul nerușinat marcat cu mâna, dacă nu i-așfi intuit, ca selecționer, o anume împiedicare a minții și gândire puerilă. Am temeiuri să-i respect și să-i prețuiesc pe amândoi – dar nu până la capăt. Nu-i iubesc, dragă mi-e doar Barça.

Este singura mare echipă a lumii care joacă fără încrâncenare. Ai zice, la o primă impresie, că mai degrabă se joacă decât... joacă! Micile porcării ale fotbalului (simulările, faulturile parșive, protestele, intrările la intimidare, tragerile de timp ș.m.a.) nu-s practicate de Barça. O dată din respect pentru fotbal și a doua oară fiindcă... n-are nevoie de așa ceva. Îi ajunge bucuria jocului; victoria vine (sau nu; de regulă, vine) prin stoarcerea la limită a tot  ceea ce-i frumos din fotbal, tot ceea ce-i generos, chibzuit (minune: este singura echipă care nu centrează niciodată!), spectaculos, plăcut și ochiului, și minții. Plăcut și jucătorului, și spectatorului.

Uitați-vă la năpârstocul ăsta de Messi, cu mutrișoara lui de elev ieșit cu bine din ora de dirigenție: revoluționează sportul rege detronând cel mai gustat procedeu, driblingul, spre a așeza în loc fantomatica și anonima deviere. Uitați-vă ce incredibil bagaj tehnic posedă: a marcat cinci goluri amărâților de nemți utilizând, în regim de mare viteză și cu zâmbetul pe buze, cinci procedee diferite. La primul gol, a dat o „scăriță” perfectă cu stângul. La al treilea, tot „scăriță”, dar cu piciorul drept. Golul al doilea: cascadă  de devieri milimetrice și șut imparabil, pe singurul culoar posibil. Golul patru: șut viclean, cu portarul prins pe picior greșit. Golul cinci: „bombă” expediată impecabil, din marginea careului, la rădăcina barei. Într-o echipă oarecare, asta ar fi totalizat truda a vreo cinci flăcăi specializați, de bine, de rău, pe câte un procedeu!

Gazeta „Sport Day” are perfectă dreptate: „Arestați-l! Altfel, cât timp Messi se va putea plimba liber, va repeta astfel de lucruri!”. Iar „L’Equipe” (care l-a notat cu 10!) comentează cu consternare: „Pare circ, nu fotbal!”. Ba bine că nu! Catedre de artă a circului există. Despre „arta fotbalului” se vorbește  doar în dodii și metaforic. Iată că Messi a izbutit să confere proprietate termenului și-ntr-o zonă în care artisticul, atâta cât este, trebuie să se strecoare printre puseuri de brutalitate, necinste, clovnerie neartistică și trudă brută, fără strălucirea talentului autentic. Mai iubesc echipa lui Messi și dintr-o pricină... politică: suferă represaliile centrului (Madrid), menite să supună o provincie (Catalunia) superioară din multe puncte de vedere. Ceea ce a făcut ca Barçei să nu i se acorde, în campionat, nu mai puțin de 11 penalty-uri clare! 

Rămâne, aşadar, cum am vorbit: te queiro, Barça!