Cătălin MIHULEAC

Posturile de tembeliziune româneştine propun în linii mari aceeaşi grămadă de dame şi masculi de consumaţie vizuală. Cel puţin posturile cu orientare sportivă îi pasează între ele ca pe nişte pepeni copţi pe Marian Iancu, Meme Stoica, Becali, Mititelu şi Porumboiu, care, de cele mai multe ori, emit pe gură nişte platitudini în deplină consonanţă cu forma capetelor lor.

Şi totuşi, în acest iaz cu peşti de-o şchioapă, se întâmplă să înoate şi câteva vietăţi rare, care se disting prin eleganţă şi inteligenţă. Aşa este Emerich Ienei - fostul antrenor al anilor glorioşi de la „Steaua” futbolistică - mereu suplu, mereu fin, mereu impecabil, în pofida celor şapte decenii de viaţă, care încearcă zadarnic să-i pună beţe în roate. N-o să înţeleg un lucru: de ce statul român, care a umplut ambasadele şi consulatele din străinătăţuri cu sugative de calitate inferioare, nu l-a luat niciodată în considerare pe acest gentleman? Poate s-a considerat că nu e reprezentativ pentru neamul românesc, pentru că, nu-i aşa, ce să caute un gentleman printre bădii? 

În fine. Acum câteva zile, referindu-se la ultimul scandal de la fosta echipă a lui Ienei, un prezentator frumuşel, dar de mic litraj intelectual, l-a întrebat dacă fotbaliştii de la „Steaua” vor juca următorul meci pentru Piţurcă, proaspăt demis de zărghitul patron.

-Cum adică? – a cerut lămuriri gentlemanul Ienei.

-Adică, a explicat frumuşelul de mic litraj intelectual, dacă vor purta pe  sub tricou vreun maieu inscripţionat cu „Piţi, come back!” sau ceva în genul ăsta.

Aici, Ienei a punctat, cu eficienţa „Stelei” de odinioară:

-Cum să joace fotbaliştii pentru Piţurcă? Niciodată fotbaliştii nu joacă pentru altcineva.Ei joacă numai pentru ei şi pentru familiile lor, să le fie lor bine.

A fost un adevăr şutat fulgerător sub bară. Până acum, comentatorii, oamenii de pe bancă şi jucătorii mă înnebuneau cu poetisme precum „culorile echipei de suflet, pe care, sanchi, antrenorul X sau fotbaliatorul Y niciodată nu le-ar trăda”.

Ba le trădează, frate, fiindcă jucătorul şi antrenorul sunt fiinţe egocentrice, care joacă ori antrenează doar în scop personal, după cum magistral a punctat Emerich Ienei, el însuşi fost antrenor şi jucător.