Mircea Radu IACOBAN

Locuiesc în preajma stadionului şi adesea zăresc statura şi recunosc mersul lui Simionaş. De aproape, s-ar putea să nu-l identific, dar aşezarea paşilor i-a rămas aceeaşi precum o vedeam, cu patru decenii în urmă, din cabina de transmisie.
Trudind câţiva ani bunicei în postata fotbalului românesc, m-am pricopsit cu un fond de amintiri care, vrând-nevrând, rămân atât de bine înşurubate în subconştient încât nu le poate şterge nici cea mai eficientă tastă „delete”. Nu s-au imprimat numaidecât în funcţie de importanţa momentului ori evenimentului cu pricina; mai degrabă aleatoriu, s-au orânduit potrivit cantităţii de investiţie emoţional-sentimentală şi de ne-regula impactului afectiv. Abia trecut de 20 de ani, intrasem într-o lume agitată şi solicitantă, căreia încă nu-i vedeam tarele şi-o consideram deplin integră, un tărâm în care bucuria şi suferinţa nu puteau avea alte temeiuri decât realitatea de pe teren.
În această ordine – ori, mai degrabă, dezordine - se înscrie cu aldine una încrustată atât de puternic, încât văd şi astăzi, la propriu, nu numai imaginile secvenţei, ci aud şi „coloana sonoră”: este vorba de golul lui Simionaş care a trimis „Rapidul” în divizia B. Iată, închid ochii şi retrăiesc emoţiile cornerului bătut de pe dreapta, în ultimele minute ale unui meci crâncen, de „care pe care”: îl văd pe Simionaş ridicându-se ca un Harrier din îmbulzeala careului mic şi aud imensa descătuşare vocală a tribunelor când, în sfârşit, mingea poposeşte în plasa porţii lui Rică.
Nu ştiu dacă o înregistrare pe bandă ori un CD mi-ar putea oferi mai multe amănunte, fiindcă imaginile rămase în tainiţele memoriei au cea mai saturată rezoluţie cu putinţă. Probabil că, astăzi, n-aş mai fi capabil de asemenea tezaurizări: a intervenit uzura afectivităţii, s-au insinuat dezamăgirile vizavi de un fenomen mai puţin curat şi integru decât îl credeam, a apărut concurenţa altor zone de interes major – probabil că-i la fel ca-n cazul dragostei dintâi, pe care n-o pot detrona oricâte alte amintiri ale unor episoade sentimentale de n ori mai spectaculoase.
N-aş putea spune că-l cunosc pe Simionaş – dacă am schimbat cu el, în total, mai mult de zece vorbe, şi acelea banalităţi de conversaţie protocolară. I-am constituit, însă, un portret-robot de uz propriu, ale cărui linii expresive se aşază între două temeiuri: seriozitatea şi meseria. Sau, dacă vreţi, pe îngemănarea amândorura: seriozitatea meseriei. L-am considerat şi-l consider pe Simi un exponent nedesminţit al seriozităţii în profesie. Desigur, nu-i unicul depozitar al acestei rare calităţi, fără de care nimic nu se poate construi temeinic în orice arie de manifestare a oricărei profesii – de la tinichigiu la academician.
În fotbal însă, unde anii plenitudinii zboară asemenea clipelor, puţini sunt cei care-şi dau seama că, într-un răstimp atât de scurt, se cuvine să se mobilizeze şi să se dăruiască total – şi, mai ales, cei care acţionează în consecinţă. Simionaş, cred eu, a făcut-o. Cât despre meserie: Simi a jucat curat. Nu-i vorba numai despre încărcătura morală a prestaţiei, ci şi de curăţia fiecărui gest tehnic. În galeria ieşeană a fotbaliştilor ce au ştiut să-şi dezbare fiecare mişcare de încărcătura în plus a „fioriturilor” şi a inutilului, făcând doar ceea ce se cuvine făcut în clipa respectivă, i-aş mai aşeza pe Matei şi pe Deleanu. Toţi trei izbuteau să facă exact ceea ce pretindea faza, fără nimic în plus, având mereu o prestaţie – dacă nu-s prea exaltat şi nu zic prea mult – pur şi simplu luminoasă. Când mingea se afla la Simionaş, ştiam că va urma fie singurul dribling posibil şi necesar, fie pasa exactă, la fel de necesară în economia construcţiei jocului. A rămas, după ce şi-a pus ghetele în cui, credincios clubului pe care l-a slujit. Simionaş a întruchipat seriozitatea meseriaşului dedicat, modest şi, în egală măsură, util. Atunci, dar şi acum.